De fiecare data cand am fost atat de jos incat am simtit rasuflarea pamantului. Pentru fiecare etapa care m-a facut sa cred ca mi-a ajuns, ca mai mult sau mai putin de atat nu se poate. Am spus-o rastit crezand in fiecare litera a sa, am gandit-o sperand ca de data asta imi va demonstra ca se poate. I-am dorit implinirea asa cum doresti in, ultima faza, sa scapi de un chin, acceptand moartea. I-am invatat pe de rost conotatiile si mi-am manjit sufletul trudind un portret din pensule tari ce n-au fost in stare decat sa-mi zgarie rabdarea. In fine, dupa toate prostiile astea mi-a prins bine o resemnare gaunoasa prin care, periodic, toti microbii scot capetele si se zgaiesc la incercarile mele de a apartine normalitatii in aceasta lume. Cand voi intelege de ce fac anumite lucruri, n-am sa le mai fac. M-a intampinat in hol melancolia si prin usa deschisa a baii am putut zari coltul unei camasi straine atarnand din cos ca o silueta singura. M-a ars imaginea asta in minte si pret de o clipa m-am luptat cu propriile picioare care nu doreau sa ma mai asculte. N-am sa mai spun ca dupa ce pui punct nu poti adauga cate virgule vrei, ca niciodata nu poate insemna decat, in cele mai fericite cazuri, deocamdata...